Evenimente
Acte utile
Consultare publică
Servicii online
Propuneri/Sesizări
Informaţii publice »
Comunicate
”Essential Romantic Masterpieces”, la Filarmonica Oltenia
Publicat: 3 aprilie 2017, 16:38, Actualizat: 3 aprilie 2017, 16:39

FRIENDSHIP  SEASON

- it never gets old -

                                                                 

www.filarmonica-oltenia.ro

https://www.facebook.com/filarmonicaolteniacraiova

 

VINERI,  7  APRILIE  2017,  ORA  19:00

Concert simfonic

”Essential Romantic Masterpieces”

 

Își dă concursul

ORCHESTRA  SIMFONICĂ 

A  FILARMONICII  “OLTENIA”

 

DIRIJOR

THEO  WOLTERS

OLANDA

 

SOLISTĂ

TERESA  BELDI

violoncel              GERMANIA

 

În program :

Partea I:

Antonín Dvořák:

Concertul în Si minor pentru violoncel și orchestră, op. 104

 

Partea a II-a:

César Franck: Simfonia în Re minor

 

 

 

Dirijorul THEO  WOLTERS

 

Theo Wolters s-a născut la Melick (un oraş din sudul Olandei) în anul 1955, fiind mezinul unei numeroase familii de muzicieni. La o vârstă foarte fragedă a început să studieze trompeta în cadrul intim al fanfarei pe care tatăl său o coordona. Talentul său a fost remarcat încă de pe atunci, iar Theo a urmat studiul muzicii la Conservatorul din Maastricht, la clasa renumitului trompetist Wim Groot, fost prim-trompetist al Royal Concertgebouw Orchestra. Înainte de a-şi termina studiile la Conservatorul din Maastricht, Theo Wolters fusese deja angajat ca prim-trompetist la Overrijsels Philharmonisch din Enschede (Olanda) şi la Filarmonica din Essen (Germania), în perioada 1975 - 1979.

În anul 1979 a devenit membru al prestigioasei Royal Concertgebouw Orchestra. În cadrul acestei reputate orchestre a lucrat şi a participat la sesiuni de înregistrări audio-video, alături de cei mai mari dirijori ai momentului: Leonard Bernstein, Bernard Haitink, Carlos Kleiber, Riccardo Chailly, Nikolaus Harnoncourt şi Mariss Jansons.

În paralel cu activitatea instrumentală şi orchestrală, Theo Wolters a studiat dirijatul sub îndrumarea lui Pieter Stalmeier şi Roberto Benzi. Ca dirijor invitat, a susţinut concerte alături de Orchestra Simfonică Slovacă de Stat, Sinfonietta Slovaka, Orchestra Simfonică din Tbilisi (Georgia), Filarmonica „George Enescu” şi Orchestra Naţională Radio din Bucureşti, Filarmonica „Transilvania” din Cluj-Napoca, Filarmonicile de Stat din Sibiu şi Târgu Mureş, Filarmonica “Banatul” din Timişoara şi recent (în septembrie 2013) - Filarmonica “Oltenia” din Craiova, Bucheon Philharmonic Orchestra Seoul, Korean Symphony Orchestra şi Wonju Philharmonic Orchestra (Coreea de Sud), Neue Philharmonie Westfalen şi Nürnberger Symfoniker (Germania), Orchestra Română de Tineret, Limburg Symphony Orchestra, Netherlands Promenade Orchestra, Residentie Orchestra/Filarmonica din Haga, Concertgebouw Chamber Orchestra şi Royal Concertgebouw Orchestra (Olanda).

Între anii 2004 - 2012 a fost asistentul lui Mariss Jansons la celebra orchestră din Amsterdam. Când Mariss Jansons nu a putut dirija Orchestra Concertgebouw în concertele din 20 şi 21 iunie 2008 din cauza unor probleme de sănătate, Theo Wolters a fost cel care l-a înlocuit la pupitrul dirijoral, obţinând un mare succes cu Simfonia Turangalîla de Olivier Messiaen.

 

 

Violoncelista TERESA  BELDI

 

               Teresa Beldi s-a năsut în 1993, la Hamburg, într-o familie de muzicieni. La vârsta de cinci ani a început studiul violoncelului sub îndrumaera prof. Clemens Malich.

               În 2007 a fost admisă la Hochschule für Musik und Theater - Hamburg, iar în 2010 a devenit membră a Orchestrei Naționale Germane de Tineret. În același an, Teresa Beldi a câștigat primul Premiu pentru Interpretare Solistică la Concursul ”Young ClassX”, urmat de debutul pe scena hamburgheză Laeiszhalle (Musikhalle). În 2011, a absolvit Hochschule für Musik und Theater (specializările muzică și limbi clasice).

               La vârsta de 18 ani, Teresa Beldi și-a continuat studiile la Școala de Muzică ”Buchmann-Mehta” din Tel Aviv, cu prof. Hillel Zori. Este bursieră a Programului Internațional ”Adler-Buchmann” pentru ”Studenți Străini Remarcabili”. Pe parcursul stagiului de formare în cadrul Orchestrei Filarmonice a Israelului, Teresa Beldi a concertat sub bagheta unor dirijori, precum: Christoph von Dohnanyi, Gustavo Dudamel, Christoph Eschenbach, Kent Nagano și Zubin Mehta.  

               Anul 2014 i-a adus tinerei violonceliste Premiul I la Concursul pentru Instrumente cu Coarde “Buchmann-Mehta” și o serie de înregistrări (muzică de cameră și piese solistice) pentru postul israelian de radio ”Kol Hamusica”.

               În ianuarie 2016, Teresa Beldi a cântat la Tel Aviv Concertul în Do major pentru violoncel de J. Haydn pe scena Auditoriumului ”Charles Bronfmann”, dirijor fiind maestrul Zubin Mehta. În același an, a obținut diploma de licență ”Magna cum Laude”.

               Teresa Beldi a participat la cursurile de master susținute de David Geringas la Accademia Chigiana (Siena) și Frans Helmerson la Academia din Kronberg. S-a perfecționat, de asemenea, cu violonceliștii Uzi Wiesel, Jens Peter Maintz, Alisa Weilerstein, Arto Noras, Peter Wiley, Amit Peled și Cătălin Ilea. Ca solistă cu orchestra și ca interpretă de muzică de cameră, Teresa Beldi a susținut concerte în România, Bulgaria, Israel și Germania.

               Din septembrie 2016, este studentă la ”Barenboim-Said” Akademie din Berlin, unde urmează cursurile programului Artist Diploma - clasa prof. Frans Helmerson. În aprilie 2017, Teresa Beldi va concert la București (Ateneul Român), în cadrul Proiectului ”Violins of Hope”.

 

 

Compozitorul ANTONĺN  DVOŘÁK

(1841 - 1904)

 

În domeniul componistic, Dvořák a abordat aproape toate genurile. Creaţia sa este profund impregnată cu elemente melodice şi ritmice de bază ale muzicii populare cehe; alături de Smetana este considerat făuritorul şcolii muzicale cehe moderne. Îndrăgostit de natură, legat de firea poporului său, de obiceiurile, preocupările şi năzuinţele acestuia, având o viziune optimistă asupra vieţii, Dvořak îşi exprimă aceste laturi temperamentale într-o muzică de rară inspiraţie melodică, cu o substanţă mai mult lirică, pe care o înveşmântează măiestrit din punct de vedere armonic şi orchestral. Creaţia sa cuprinde opere (Rusalka, lacobinul, Armida, Dimitry, Diavolul şi Katia), muzică de scenă, lucrări vocal-simfonice, coruri a cappella, lucrări simfonice (simfonii, serenade, rapsodii, uverturi, poeme simfonice), lucrări concertante, muzică de cameră, piese instrumentale, lieduri.

În genul concertant, Dvořák a compus trei lucrări (pentru pian, vioară şi violoncel), la care se adaugă o serie de piese concertante precum Rapsodia pentru vioară op. 11 şi Rondo în Sol minor pentru violoncel op. 94. Un loc aparte în creaţia lui Dvořák îl ocupă Concertul în Si minor pentru violoncel şi orchestră, op. 104 (1894-1895), ultima lucrare creată pe continentul american. Pătruns de nostalgia plaiurilor natale, Dvořak a compus un concert de înaltă valoare artistică, de mare bogăţie melodică, amplu simfonizat, într-o concepţie originală (lipsesc cadenţele solistice, iar elementele de virtuozitate sunt şi ele atenuate, apropiindu-se de concepţia brahmsiană în care instrumentul solist este pe deplin integrat în ansamblul orchestral).

Prima parte (Allegro), concepută în formă de sonată, debutează cu o expoziţie orchestrală în care apar cele două teme: prima energică şi robustă, a doua lirică şi nostalgică, de larg suflu.

Partea secundă (Adagio ma non troppo), meditativă, melancolică, este scrisă în formă de lied tripartit (ABA). Clarinetul enunţă încă de la început prima melodie, pentru ca secţiunea mediană să fie dominată de parafraza realizată pe tema liedului Lasă-mă singur din ciclul de Patru lieduri op. 82, o melodie de o nobilă frumuseţe încredinţată instrumentului solist.

Finalul (Allegro moderato) este structurat în formă de rondo, energica temă-refren alternând cu cele trei cuplete ingenios realizate.

 

 

 

Compozitorul CÉSAR  FRANCK

(1822 - 1890)

 

Născut la Liège, renumitul compozitor francez provine dintr-o familie de origine germană, naturalizată încă de la mijlocul secolului al XV-lea în regiunea Moresnet (vechiul ducat de Limbourg). După semnarea Tratatului de la Viena, tatăl său, Nicolas-Joseph, s-a stabilit la Liège, căsătorindu-se în 1820 cu Marie-Barbe Frings, originară din Aix-la-Chapelle. Modest funcţionar de bancă, acesta şi-a propus ca cei doi fii ai săi, César şi Joseph, să devină faimoşi şi să se bucure de un destin glorios, ceea ce l-a determinat să-i îndrume către o carieră artistică, înscriindu-i la Conservatorul Regal din Liège, condus, la acea vreme, de Daussoigne, nepotul lui Méhul. În 1835, acest părinte extrem de ambiţios se mută la Paris, încredinţându-l pe tânărul César maestrului Reicha, spre a-l iniţia în teoria muzicii (contrapunct, fugă şi compoziţie). După moartea mentorului său, survenită în 1836, César va fi admis un an mai târziu la Conservator, spre a urma simultan cursurile clasei de pian coordonate de Zimmermann şi pe cele ale clasei de compoziţie a lui Leborne. Distins cu Marele Premiu pentru intepretare pianistică în 1838, precum şi cu alte onoruri (Premiul pentru compoziţie - fugă, în 1840; Premiul pentru interpretare - orgă, în 1841), tocmai se prezentase spre a susţine un concurs la Institut, când a trebuit să revină urgent în oraşul natal, la chemarea tatălui său. Abandonând Conservatorul în 1842, C. Franck s-a dedicat carierei de virtuoz, întorcându-se la Paris doi ani mai târziu, spre a se stabili definitiv ca profesor de pian.

În 1845, a avut loc prima audiţie a oratoriului Ruth, obţinând şi postul de organist al Bisericii „Notre Dame de Lorette”, după care s-a transferat la Biserica „Saint Jean - Saint François”, apoi la noua Biserică „Sainte Clotilde”, ca maestru de capelă. De asemenea, renumele său se leagă de inaugurarea, în 1859, în calitate de titular, a marii orgi construite de Cavaillé-Coll. În 1872, a devenit şi succesorul bătrânului său profesor de orgă de la Conservator, François Benoist. Din acel moment, C. Franck şi-a dedicat viaţa în exclusivitate elevilor, orgii sale şi compoziţiei. Muzician cu o voinţă încrâncenată, modest dar încrezător în sine, independent şi dezinteresat, iritabil cu cei ce îndrăzneau să atenteze la prestanţa artei sale, însă totodată generos, indulgent şi profund religios, a dobândit clebritatea treptat, pe măsură ce îşi semna capodoperele cu sinceritatea geniului conştient de propria sa valoare.

Principalele sale opere se pot grupa în cinci categorii distincte: muzică vocală (13 melodii pentru voce şi pian; şase duete; coruri pe două voci egale; messe la trei voci; motete; oratoriile Ruth - eglogă biblică pentru solişti, cor şi orchestră, Învierea şi Fericirile; Rebecca - scenă biblică; poemul simfonic cu cor Psyche; Psalmul nr. 150; opera Hulda; drama lirică Ghisèle etc.); muzică pentru pian solo (patru fantezii; Preludiu, coral şi fugă; Preludiu, arie şi final); muzică pentru orgă (corale, mai multe cicluri de Piese, colecţia de 59 de lucrări grupate sub titlul Organistul); muzică de cameră (patru triouri pentru pian, vioară şi violoncel; sonate pentru pian şi vioară; cvintete cu pian şi cvartete de coarde) şi lucrări simfonice ample (poemele simfonice Les Eolides; Le Chasseur maudit; Les Djinns (cu pian); variaţiuni simfonice pentru pian şi orchestră; Simfonia în Re minor.

            Scrisă între anii 1886 - 1888 şi dedicată lui Henry Duparc, Simfonia în Re minor reprezintă rezultanta interacţiunilor, întrebărilor, căutărilor şi parţialelor răspunsuri ce definesc epoca romantică. Sensibilitatea latină, reliefată prin multiplele sensuri expresive ce decurg din substanţa tematică generatoare, se împleteşte armonios cu rigoarea germanică, resimţită adânc în minuţiozitatea extraordinară a arhitecturii sonore: „Noul adus de Simfonia în Re minor constă în îmbinarea cromatismului melodic lisztian (tema cardinală a simfoniei răsare direct din „Les Préludes“ de Liszt) cu tehnica leitmotivică de obârşie berlioziană-wagneriană, insistând asupra dezvoltării continue a substanţei formative în cuprinsul unor forme de echilibru pilduitor.” (Wilhelm Georg Berger)

            Alcătuită din trei părţi, simfonia prezintă în mod strălucit concepţia ciclică a autorului; unitatea motivică se impune atât în microstructură, cât şi la nivelul secţiunilor mari, fiecare nouă apariţie născând noi înţelesuri melodice, armonico-polifonice, timbrale sau registrale.

            Prima parte (Lento - Allegro non troppo) conţine o scurtă introducere lentă în care este expusă celula generatoare, miezul tematic al lucrării. Redimensionată, plasată pe coordonate dezvoltătoare, celula iniţială devine tema principală a formei de sonată, o idee tensionată, energică, a cărei contrapondere o constituie tema secundă, o melopee impresionantă expusă triumfal de corzi şi trompete.

În partea a doua (Allegretto), spiritul inventiv franckian se manifestă la cotele cele mai înalte. Tradiţionalele părţi intermediare (Andante şi Scherzo) sunt comasate într-o unică mişcare, structurată tripartit (ABA), în care secţiunea centrală (B) îndeplineşte rolul de scherzo. Misterioasă şi tulburătoare, tema acestei părţi este prezentată de cornul englez (folosit în premieră într-o simfonie).

Finalul (Allegro ma non troppo) consacră măiestria armonico-polifonică a lui Franck. Pe fondul unei organizări tipice de sonată, a cărei temă principală se desprinde din motivul generator, mişcarea rememorează, într-o bogată înveşmântare orchestrală, elemente şi idei din părţile anterioare, încununând, într-o explozie de bucurie, întreg parcursul melodic al simfoniei.